Statul american Texas va fi reprezentat la competiția Miss USA de o tânără originară din România. Chiar dacă este născută în Statele Unite, Alexis Maxine Fuetsch (21 de ani) spune, într-un interviu pentru HotNews, că își asumă cu mândrie rădăcinile sale. „Fratele meu, verii mei și cu mine suntem cu toții ortodocși, am fost botezați de preotul nostru român și respectăm tradițiile românești”.
Unul dintre conservatoare state ale Americii, Texas, va fi reprezentat de o româncă la competiția Miss USA, ce va avea loc pe 27 august. Alexis Maxine Fuetsch, în vârstă de 21 de ani, a devenit cea de-a 75-a câștigătoare a titlului Miss Texas. Cetățean american și român, Alexis s-a născut în Statele Unite, este studentă la University of Texas din Austin, se află în top 2% al promoției, studiază Relații Publice și se pregătește pentru facultatea de drept.
De peste un deceniu este implicată în activitatea Children’s Rehabilitation Institute Teleton USA, unde este International Hero Ambassador și Gala Chair. Înainte de a urca pe scena Miss USA, HotNews a stat de vorbă cu tânăra despre familia și rădăcinile sale, despre ce înseamnă să fii româncă în America lui Trump și despre planurile pe care le are dincolo de concursurile de frumusețe.
– Sunteți prezentată în România drept „prima româncă la Miss USA”. Cât de româncă vă simțiți după ce ați crescut în Texas?
– Alexis Maxine Fuetsch: Sunt foarte mândră de originile mele românești. Faptul că sunt prezentată drept prima româncă la Miss USA este o onoare extraordinară pentru mine. M-am născut și am crescut în San Antonio, Texas, ca americancă din prima generație. Mama, mătușa și bunica sunt imigrante din România.
Suntem o familie foarte unită. Mama, bunica și mătușa mea vorbeau românește între ele și chiar și unchiul meu, soțul mătușii mele, are o mamă româncă, așa că și el vorbește românește. Fratele meu, verii mei și cu mine suntem cu toții ortodocși români și am fost botezați de preotul nostru român. Respectăm sărbătorile religioase românești, mâncăm mâncare românească și păstrăm tradițiile românești. Așadar, o mare parte din ceea ce sunt și din ceea ce m-a format vine din moștenirea mea românească.
– Care este povestea familiei dumneavoastră?
– Familia mea este din București. Bunica mea, Viorela Maievschi a fost un medic de succes – radiolog și șefa secției de radiologie din spitalul în care lucra. În 1982, a plecat din România cu cele două fiice ale ei și două valize, cu trenul Orient Express. S-au mutat în Germania și au luat totul de la zero.
După ce s-au mutat de mai multe ori în căutarea unor oportunități mai bune, s-au stabilit la Frankfurt am Main, unde bunica mea a devenit singurul civil și singurul cetățean neamerican care conducea un departament în spitalul militar american din Frankfurt.
Mama mea a terminat liceul și, la numai 18 ani, s-a mutat singură în Statele Unite, pentru că SUA avea unele dintre cele mai bune facultăți de stomatologie, iar aceasta era pasiunea ei. Mama a absolvit facultatea de stomatologie din San Antonio în 1995 și și-a deschis propriul cabinet de stomatologie generală și cosmetică. În 1996, bunica și mătușa mea s-au mutat și ele în Statele Unite pentru ca familia să fie din nou împreună.
Poveștile despre România pe care le-am auzit în copilărie erau despre istoria familiei noastre și despre proprietățile care au fost confiscate după cel de-al Doilea Război Mondial. Am crescut și cu poveștile despre generațiile familiei mele care au avut un rol în viața intelectuală și profesională a României: unul dintre străbunicii mei, Mihail Maievschi, a ocupat funcția de director general în Ministerul Finanțelor în anii 1940 și a scris istoria leului românesc.
Am crescut cu aceste povești despre educație, independență, muncă și perseverență, dar și despre greutățile comunismului și bogăția culturii românești: vacanțele de vară la Neptun, Olimp și Mamaia, școala de schi de la Poiana Brașov, legăturile de familie, istoria și tradițiile românești.
De Sfântul Nicolae încă ne punem ghetele la ușă în fiecare an, pe 6 decembrie, iar de Mărțișor încă purtăm șnurul alb-roșu în fiecare an, pe 1 martie. Și, bineînțeles, mâncarea românească: mititei, sarmale, fasole bătută, icre, mămăligă, papanași etc. Pentru mine, legătura cu România nu este doar ceva despre care am auzit în poveștile familiei, ci o moștenire foarte reală, care continuă să facă parte din cine sunt.
– Cum este să crești în America atunci când familia ta are o poveste diferită de cea a majorității americanilor din jurul tău? Ați simțit vreodată că trebuie să alegeți între cele două identități sau, dimpotrivă, le-ați văzut mereu ca pe două părți ale aceleiași povești?
– Întotdeauna am simțit că rădăcinile mele românești și naționalitatea mea americană sunt două părți care, împreună, formează un întreg. Faptul că am avut o educație și o copilărie diferite de cele ale colegilor mei m-a făcut să mă simt specială. Uneori însă a fost mai greu, pentru că simțeam că nu aparțin pe deplin acelui mediu, mai ales pentru că familia mea nu avea acele legături construite de-a lungul generațiilor pe care le aveau unii dintre colegii mei.
Am fost hărțuită la școală din această cauză, dar având în spatele meu femei românce atât de puternice, am învățat să mă adaptez.
– Ați fost vreodată în România? Dacă da, ce v-a surprins cel mai mult?
– Am fost deja de două ori în România și sunt complet și iremediabil îndrăgostită de țară, de istorie, de mâncare și, mai ales, de oameni. Am fost în București – bineînțeles, „acasă”. Am avut ocazia să văd locurile în care a crescut mama mea, să-i urmez amintirile, să merg la Capșa, la Ateneu, în Parcul Herăstrău, să vizitez Salina Slănic Prahova, Castelul Bran, Castelul Peleș și multe altele.
La cea de-a doua călătorie, chiar în luna iunie a acestui an, am început din nou în București, apoi am plecat într-un road trip pe Transfăgărășan, am vizitat mănăstirile pictate și Cimitirul Vesel și ne-am întâlnit cu o ursoaică și puii ei – înfricoșător, dar de neuitat. Cu fiecare vizită, legătura mea cu România devine tot mai puternică și îmi îmbunătățesc limba română în fiecare zi. Sunt cetățeană română – am dublă cetățenie, la fel ca mama mea.
– Dacă ar fi să vă întoarceți pentru o clipă în România și să le vorbiți tinerilor români de vârsta dumneavoastră, ce le-ați spune despre America pe care o vedeți dumneavoastră din interior și despre ce înseamnă, de fapt, „visul american” pentru generația voastră?
– Le-aș spune că visul american este încă foarte viu. Dar, pentru a avea succes, fie în Statele Unite, fie în România, cel mai important lucru este reziliența. Fiți puternici, fiți curajoși și fiți rezilienți. Nu-i lăsați pe cei care vă descurajează să vă umbrească lumina!
Aveți forța, determinarea și ambiția de a face această lume mai bună. Fiți buni și generoși. Dacă puteți, fiți generoși cu banii voștri. Dacă nu puteți, fiți generoși cu dragostea, bunătatea, timpul și sprijinul vostru. Nu îi treceți cu vederea pe cei aflați în situații dezavantajate și ajutați-i. Uneori, un cuvânt bun sau un zâmbet cald sunt suficiente pentru a ajuta pe cineva să treacă peste o zi grea. Fiți puternici, fiți rezilienți și fiți buni. Cerul este limita.
