„Oricâte aplicații avem, oricâte sfaturi am lua, timpul ne scapă printre degete”, spune Sorin Costreie, profesor la Facultatea de Filozofie în România, într-o discuție estivală cu scriitorul Eugen Istodor, pe tema vacanțelor. Cum se face că în vara anului 2024 suntem atât de nemulțumiți, frustrați și obosiți?
Pentru că dăm „infinit scrolling” și nu știm ce vrem. Ratăm astfel faptul că trăim „cea mai bună lume posibilă”, cum o numea încă din anii 1700 filozoful german Gottfried Wilhelm Leibniz.
Este concluzia profesorului de filosofie Sorin Costreie, cunoscător al operei lui Leibniz, care oferă, pentru oameni o perspectivă asupra modului în care acest concept filosofic intră în conflict cu realitatea noastră de fiecare vacanță.
„Timpul ne scapă printre degete”
– E vacanță. Cât de liber e timpul liber?
Sorin Costreie: Timpul e cât de liber ni-l facem noi. Marea problemă a noastră este să ne gestionăm timpul. Oricâte aplicații avem, oricâte sfaturi am lua, timpul ne scapă printre degete. Nu știm să-l folosim, nu știm să-l prețuim. Și recunosc că nici eu nu sunt un maestru. De aceea, în vacanța asta, vreau să opresc timpul. Vreau să fac tot ce n-am putut să fac anul acesta. Să stau de vorbă cu Gottfried Wilhelm von Leibniz. Un om care a călătorit în orașe ideatice. Să fac repetitiv același lucru, de dimineață până seara. Da, e o formă, spun eu, să opresc timpul în loc. Nu ne plângem că fuge timpul? Nu ne plângem că-s vacanțele scurte, că n-avem timp de nimic, că n-avem timp să ne relaxăm? De ce să alerg după șezlong la Mamaia? Am un scaun în biblioteca mea și mă bucur de Leibniz. Unii merg la Marea Neagră, alții aleargă după chartere prin aeroporturi. Eu stau cu Leibniz. Călătoresc în timp.
Scrollingul infinit
– Leibniz are infinitezimalul. Noi, tineri și bătrâni, avem vara o mare activitate: „infinit scrollingul”.
Sorin Costreie: E deja un sport ăsta. Surf pe net. Dar mintea noastră de om este ca un scafandru. Ar trebuie să ne ducă în adâncime, acolo se întâmplă lucrurile minunate. Noi rămânem cu acest „infinit scrolling” la suprafață. Oceanul „te fură” la suprafață. Ideea că dai la infinit să găsești ceva, ce este de găsit? Să ne punem întrebarea: Ce căutăm noi în viața noastră? Înțeleg că aceea căutare e de plictiseală, de omorât timpul. E o mică fereastră din viața noastră. Adică să ne întrebăm dacă viața noastră are un punct. Foarte rar avem descoperiri pure. E imposibil să facem mereu descoperiri, să trăim într-o descoperire. Noutatea, cu adevărat, este o chestie rară. Căutarea asta infinită, tensionată în căutarea a ceva nou nu este forma cea mai bună de a găsi „cea mai bună lume posibilă”. Mai ales vara.
Vacanța e un timp de întrerupere
– „La infinit” nu avem ce să găsim Vara.
Sorin Costreie: După părerea mea, în vacanță trebuie să faci ceea ce ai vrut să faci în timpul anului și nu ai putut. Adică dacă ai vrut să citești ceva, ca mine, foarte bine, citește. Dacă ai vrut să stai cu burta la soare 3 zile, stai cu burta la soare. E un timp de întrerupere. Noi facem 365 de zile cam același lucru. Avem nevoie de aceste întreruperi în care să ne simțim altfel și implicit, după aceea să venim cu altă bucurie pentru a reintra în ritmul vieții.
– Timpul liber nu era inventat în secolul 17.
Sorin Costreie: Leibniz nu știa ce este aia vacanță, nici plajă, nici bronzare. Avea o perucă prăfuită și oamenii făceau mișto de el, adică stârnea râsul pentru că nu mai era la modă, era un pic desuet. Nu mergea la mare și nici la munte. Nu făcea baie în mare. Nu avea telefon mobil să caute la infinit. Lucrurile pentru Leibniz stăteau altfel. Era ancorat într-un alt ritm. Într-un ritm, de ce nu, cu mai mult sens. Într-un ritm care i-a dat posibilitatea să descopere infinitezimalul.
– Ce mânca Leibniz? Ce mănânci tu vara asta, petrecând-o cu Leibniz?
Sorin Costreie: Nu știu de Leibniz. Dar eu cred că tot ce mișcă e bun de mâncare, dar am mâncat multe drăcii la viața mea, să știi. Raci, șerpi, șobolani, scorpioni. Rechin.
– Atâtea ai mâncat tu?
Sorin Costreie: Da. Și am rămas curios că în China nu am mâncat dintr-o țepușă cu un vierme gras. Era o țepușă cu un vierme din acela mare, gras, pe care îl găsești sub scoarța anumitor copaci. E singurul lucru exotic, să spun așa, pe care nu l-am putut mânca, dar acum regret. Data viitoare când o să mai am ocazia o să-l gust măcar. Tot atunci în excursia aceea am mâncat scorpion și nu a fost ceva nemaipomenit. Dar la acest vierme gras m-am oprit. Am avut o ezitare. Am cugetat. M-am gândit că trebuie să mă opresc, estetic vorbind. Acum ce să fac, mănânc biscuiți Leibniz. Sper că ai mâncat și tu biscuiți Leibniz.
Pentru mai multe, abonează-te la canalul de TELEGRAM!
