Constantin Cheianu este un scriitor, dramaturg, prozator, publicist, actor și prezentator TV din Republica Moldova. „M-a făcut mama existențialist”, publicată recent la Cartier, este singura „carte autobiografică pură” semnată de el. Pentru a o scrie, a renunțat la ficțiune și a făcut o incursiune în propriul trecut și mai ales în relația cu mama și propriul sentiment de abandon. O scoate în lume ca pe o oglindă, pe care o arată celorlalți și-i întreabă ce anume au văzut. „Este cartea despre amintirile mele din copilărie și întrebările pe care mi le-am tot pus, să înțeleg de ce sunt anume așa cum sunt”, spune Cheianu, într-un interviu pentru Moldova.org.
View this post on Instagram
„Degeaba le-am spus că trebuie să scriu o carte, colegii de la TV sunt convinși că aș putea face foarte bine și una, și alta, cum s-a mai întâmplat în acești paisprezece ani, când pe lângă emisiune, am scos și câteva volume… Nu, nu mai pot”.
De ce nu ați mai putut să lucrați la TV, dar și să scrieți literatură?
„Din două motive. Pe de-o parte, deja mă săturasem atât de tare de politică și să vorbesc despre aceiași Șor, Marina Tauber, Dodon, Șor, Marina Tauber, Dodon… Simțeam că mă repet. Mă săturasem. Pe de altă parte, cartea asta parcă s-a copt în mine. A crescut atât de mult, încât răbufnea afară și îmi spunea: «sau te duci și o scrii acum, sau nu se știe pe urmă!». Nu înțelegeam bine ce vreau să scriu. Totul părea abstract… Iar acum, când văd cartea ce a ieșit, o înțeleg așa de bine, de ce mă împingea să o scriu. Este pentru prima dată când după o carte pe care am scris-o mă simt cu adevărat împlinit. Am scris mai multe cărți, dar am avut mereu insatisfacții, că nu a ieșit ceea ce vreau. Da, are calități, dar parcă aveau mai multe lipsuri și defecte. Sunt pentru prima dată fericit ca autor”.
În această carte povestiți despre răceala mamei, concentrată doar pe casă, adunarea banilor și tatăl alcoolic pe care-l descrieți ca un factor iritant. Ce ar fi zis mama dvs dacă ar fi în viață și ar citi această carte?
„Mai întâi, ea nu ar putea citi această carte, pentru că nu cunoaște alfabetul latin. În al doilea rând, sigur că ar fi supărată pe unele fraze. Câteva lucruri i s-ar părea că le-am scris ca să râd pe seama ei. Și un adevăr pe care trebuie să vi-l spun este că eu n-aș fi putut să scriu cartea asta dacă ea era în viață. Pentru că exista un soi de tabu pentru mine să pot vorbi liber despre ea. Nu aș fi putut. Cumva ea, prin moartea ei, m-a eliberat. A declanșat procesul de scriere. Și dacă mă întrebați dacă am iubit-o pe mama, vă spun că, din păcate, nu. Dar mi-ar plăcea să spun că da. Știi, când tu trăiești o viață și vezi cum se manifestă oamenii din familia ta, iar toți cei din jur vorbesc despre altfel de comportamente, în mine pur și simplu creștea revolta. Oare toți părinții au fost buni și grijulii? Pentru că eu nu am văzut asta. De multe ori îmi imaginam că părinții mei și trușenenii, oamenii din sat sunt niște monștri. Voiam să fug cât mai departe de ei… De aceea, în cartea aceasta mi-am propus să spun adevărul meu, cum am perceput eu și cum am simțit eu. Abia aștept să mă întâlnesc cu psihologi care mi-ar fi citit cartea să văd ce vor spune despre traumele emoționale pe care le-am luat din copilărie și de care nu m-am despărțit până acum. Vreau să mai sap în durerea mea, să mai dezgrop ceva din mine. Eu nu am niciun resentiment față de ea. Pentru că înțeleg că a muncit mult pentru noi, de fapt. Dar știi, în dragostea față de copii e aproape ca în dragostea între doi îndrăgostiți – ori este, ori nu-i”.
„Îi înțeleg foarte bine pe toți cei care se încarcă de nostalgii și energie, când revin în casa părintească, pentru ei este firesc să considere un sacrilegiu gândul de a vinde casa părintească. Eu nu am cum să simt așa ceva față de o casă în care au încăput cinci nefericiri: a mea, a soră-mii, a mamei, a tatei și a bunicii”.
