Valeriu Rașcu, autorul proiectului umoristic „Banca de bancuri” a povestit public, pentru prima oară, despre tragediile care i-au marcat viața, moartea ambilor părinți pe când avea 6 și 17 ani. Bărbatul a filmat un vlog în care a mers la cimitir, cu două buchete de trandafiri și și-a depănat amintirile dureroase.
„Adesea am fost întrebat: „Cine sunt părinții tăi, Valeriu?”. Am primit sute, mii de comentarii, mesaje directe, în care lumea mă întreba. Cineva spunea că ei sunt plecați în Italia, la muncă, altcineva spunea că în Portugalia, în Spania, altcineva în general spunea că ei sunt niște bețivi și mie îmi este rușine să îi arăt. Astăzi voi spune totul”.
Părinții lui Valeriu, Ion și Valentina Rașcu au decedat cu 20 și 30 de ani în urmă și nici o versiune din cele presupuse de urmăritorii lui Valeriu nu este adevărată.
„Tata a murit când eu aveam șase ani. Urma să împlinesc șapte ani și să merg la școală. El lucra la fabrica de vinuri din satul Sofia. Într-o zi de vară, era timp ploios atunci, el, fiind responsabil în cadrul acelui zavod, s-a dus la stația electrică să facă o operațiune. În acel moment a lovit și fulgerul. El a fost electrocutat, a și căzut, era la nivelul doi, nu au reușit să îi acorde primul ajutor. Autopsia a arătat că putea fi salvat. El s-a târât la propriu, a murit asfixiat, cu fața în jos. Noi am aflat din drum, în sat, după ploaie, am auzit pe cineva spunând: „A murit Ion al lui Rașcu”. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Fratele meu alergase la nașii de cununie ai părinților să afle, nu erau telefoane mobile, nici fixe nu prea erau. Țin minte o mașină care a venit, pe bancheta din spate am văzut un cap rezemat de banchetă, o coafură mai crețoasă, alergam din urma mașinii strigând: „Tata!”. Într-un final s-a adeverit că tata își pierduse viața. A fost un moment foarte dureros.
Mama a suferit foarte foarte mult, dar nu a arătat slăbiciune. Și-a asumat rolul de mamă, dar și cel de tată, prieten, care trebuie să crească doi băieți și să le ofere totul. Poate confirma tot satul, niciodată nu am dus lipsă de o haină, mereu am fost îmbrăcați, spălați, educați. Ca durere, pe care a purtat-o în suflet, nu a rezistat mai mult de zece ani. Într-o bună zi, ea a făcut infarct, acasă. Eram la școală la Hâncești, a sunat telefonul rudelor la care locuiam atunci și cineva de la celălalt capăt al firului mi-a spus: „Valeric, mam-ta a murit”. I-am răspuns: „Ce ești prost? Ce e cu tine?”. Când a decedat, eu împlinisem 17 ani”.
Valeriu Rașcu a spus că vine adesea la mormântul părinților și se consultă referitor la decizii importante pe care trebuie să le facă.
Aici, în cimitir, am venit de fiecare dată când a trebuit să iau vreo decizie importantă, am venit și m-am consultat cu ei, asemenea cum cineva își vizitează părinții care sunt în viață. Tu ai nevoie de un sfat, de un îndemn, de a valida anumite alegeri. Eu de fiecare dată le vorbeam despre planurile mele, veneam după anumite decizii, veneam și rușinat, poate, pentru că aș fi făcut ceea ce ar fi putut să-i supere, să-mi spună: „Valerică, nu-i corect ce faci”.
